Amplasata pe DN15 Piatra Neamt - Bicaz, in apropiere de Bisericani si a hidrocentralei Dimitrie Leonida de la Stejaru, la rasarit de Muntele Botosanu, pe care constructorii l-au strapuns cu un tunel de aductiune lung de aproape 5 km si pe malul stang al paraului Pangarati, Manastirea Pangarati este un asezamant monahal denumit astfel, dupa parerea istoricului Nicolae Iorga, de la calugarul Pangratie care “se pare a fost un pustnic de demult dand numele paraului din apropiere”.

Istoria Manastirii Pangarati este asemanatoare cu cel al Bisericanilor. Ctitorita din lemn de Monahul Simion impreuna cu alti calugari veniti de la Manastirea Bistrita in timpul scurtei domnii a lui Ilias Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun. Multa vreme a fost denumit Schitul lui Simion si mai apoi Manastirea lui Amfilohie. Manastirea Pangarati apare pentru prima oara sub denumirea de astazi abia in 1577.

In primii ani de domnie, Stefan cel Mare ajuta la constructia lacasului pe locul unde se afla in prezent. Dupa ce trece prin grele incercari in timpul expeditiei lui Mahomed II din vara anului 1476 cand calugarii s-au ascuns in munti, trecand apoi in Transilvania unde au ramas pana la incetarea razboiului iar biserica a fost incendiata, in locul bisericii vechi a fost ctitorita din piatra, in anul 1560, Biserica Manastirii Pangarati cu hramul “Sfantul Dumitru”, sarbatorit la 26 octombrie si “Sf. Arhangheli Mihail si Gavril”, sarbatorit la 8 noiembrie, de catre Alexandru Lapusneanu si sfintita de catre Grigorie Mitropolit al Sucevei.

Tot Voievodul Alexandru Lapusneanu a zidit si Turnul Clopotnita si a donat manastirii poienile din jur atfel ca in mai putin de un secol ajunge sa rivalizeze prin putere si bogatie cu toate manastirile invecinate. Pe la sfarsitul domniei lui Vasile Lupu, Manastirea Pangarati stapanea mai multe poieni de pe muntele Botosanu, sate din ocolul targului Piatra, intinse suprafete de teren pe valea Tarcaului si numeroase locuri de prisaca, mori, carciumi si familii de tigani robi. Dispunand de putere economica, manastirea s-a dezvoltat continuu si din punct de vedere constructiv. S-au construit chilii si cladiri-anexa, ziduri de incinta cu turnuri de aparare, modificari si adaugiri facute bisericii. La inceputul secolului al XIX-lea egumenul Macarie s-a ocupat de repararea bisericii inlocuind vechile chilii cu incaperi solide din piatra si caramida.

Dupa 1863, viata calugareasca se restrange si se stinge treptat, desfiintandu-se in 1872 iar biserica incepe sa se deterioreze. In timpul regelui Carol I cladirea manastirii a folosit ca penitenciar, transformat in spital militar in 1914, sanatoriu T.B.C. in 1918 ca ulterior cladirile sa ramana nefolosite. In 1956, la Pangarati se va organiza Statiunea de cercetari geografice, geologice si biologice “Al. I. Cuza” a Universitatii din Iasi, pentru ca in 1985 cladirile sa fie folosite de catre Laboratorul Plantavorel ca depozit de plante medicinale iar dupa 1990 acest remarcabil ansamblu monumental reintra in patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane.

Construita in stilul manastirilor zidite de Stefan cel Mare, Manastirea Pangarati cu hramul “Sf. Dumitru” este in forma de nava, cu absidele laterale groase si marcate in exterior de contraforti si cu absida altarului in forma pentagonala si cu o fereastra. Intrarea de la parter are un chenar de piatra asemanator cu ancadramentul ferestrelor impodobit cu muluri care se intretaie in unghi drept. Deasupra intrarii se afla piatra ornamentat cu un scut pe suprafata caruia este gravata stema Moldovei.

Turnul-clopotnita, intarit de patru contraforti de colt, dar fiind ridicata pe un teren in panta, inalt de 34 m, care avea si rol de turn de intrare, s-a pastrat pana in anul 1996 cand s-a prabusit in timpul cutremurului. Perpendicular pe zidul vestic al turnului s-a pastrat un fragment de zidarie de piatra care facea parte din peretele sudic al zidului de incinta.

Aici s-a pastrat inca biserica zidita de Alexandru Lapusneanu care din punct de vedere arhitectural este diferita de bisericile construite pe vremea voievodului. Biserica mica de jos este de fapt o tainita transformata in capela, scunda, cu pronaos, naos si altar, acoperite cu bolti.
Iconostasul de o deosebita valoare artistica si mai multe icoane din secolul al XVIII-lea se mai pastreaza si azi in patrimoniul manastirii.